Pe 3 septembrie m-a sunat Viorel, prieten drag. Să-mi spună atât: pe 3 septembrie le sărbătorim pe Marina Voica și Maria Ciobanu, n-ai uitat? Cum pot uita? Zbucium a stărnit Viorel în mine. Ele două m-au învățat veselia, ele două mi-au făcut Revelioanele, ele două m-au învățat să dansez, plângeam cu ele, pătimeam cu ele. Un gând despre patimile de-o viață și cum vrea omul mereu, mereu ca patimile alea copilărești să se împlinească. Unii o numesc nostalgie, eu o numesc "viața ca o ață".

E imposibil altfel. În copilărie am ascultat de toate. Țigănești, romanțe, populară, ușoară. Ca o pecingine se pune pe suflet ce-ai băut, ce-ai iubit, ce-ai ascultat în primii ani de viață. Nu-i drum înapoi.

Cântecul este cea mai ușoară formă de educație sentimentală. Ce zice mama e dădăceală, ce bârfe auzi de ăla și de ailaltă, aia e, or fi bune și alea, dar tu vrei și tu să iubești pe lumea asta și cum faci?

Când Partidul, Țara, Poporul nu-ți spun, tragi cu urechea la cântece. Ți-e rușine de nașu’, de părinți, că ești la vârsta rușinii, nu vrei să afle că ai și tu o puță, că ai și tu un suflet. Nu vrei să se afle că ai ajuns la vârsta la care faci probleme.

De fapt, nu-s probleme, toate astea sunt omenești. Milioane am fost și suntem și sfaturi sentimentale nimeni nu ne-a dat. Nimeni.

Cine totuși să-ți dea un sfat? Nimeni altul decât cântecul.

E bine să iubești femeia? Dar cum se întâmplă să ți se pună pata pe femeia altuia? Câte femei e voie să iubești? Dar e voie? Cine îți dă voie? De ce nu le poți iubi pe toate? Oricât de simple sunt întrebările, rușinea te copleșește. Și decât să vorbești, să întrebi, tragi cu urechea. Și Marinele astea nu pot să le uit.

Era ritual. Maică-mea făcea fabulosul ei tort surpriză și mergeam cu tramvaiul la nea Florian la etajul zece al unui bloc pe care nu-l nimeream niciodată. Toate blocurile erau la fel. Și după ora 12 noaptea nea Florian dădea drumul la muzică, avea el benzile lui. Și-ncepea muzica-dansul. Muzica și dansul îți fac sufletul, îți dau imaginarul pătimaș.

Uite aici cam așa cântam noi, mierloii:





Uite, omenesc este dreptul de a iubi. Cât de banal. Dar pentru mine înseamnă că și eu am dreptul de a iubi:



Și dacă iubești, că iubitul ăsta nu se vede, e-n imaginar, da? Așa îmi imaginam eu. Ploaia este păcatul. Și afară plouă, plouă:



Imaginar, da? Uite, pentru mine cântecul ăsta m-a rușinat o viață. Deci, erau femei de față, erau mamele noastre, erau nașele noastre, cum să auzi asta? "Geaba ma sculai de noapte,/Ca nu le iubii pe toate! / Ramasera suparate/Si fete, si maritate! De iubit nu m-oi lasa / Pana-o suna scandura!"



Cum, cum, poți iubi și lăsa? Și cum poți avea dor așa departe? "Când ne iubeam neică noi doi tremura frunza-n zăvoi și pica floarea pe noi!"



Când înebunesc și vreau să fiu solemn nu mă pun să citesc Shopenhauer, asta e. De niciun cuvânt scris n-am chef, mi-e ușor așa: Cu o Lie Ciocârlie






Cu o Baladă:



Și cum toate astea le trăiam în imaginar, am suferit și eu și generația noastră când aflam că Marina Voica este iubită de mai știu eu cine și că Mariei Ciobanu îi face zile triste Ion Doănescu. Of, cât am fi vrut să le salvăm.



Marina și Maria. Și au fost și Romica, și Gică Petrescu, și Benone, și Azur, și mulți alții. Asta a fost pentru mine. În acest timp, rockerii își hrăneau imaginarul cu:



La Disco uite așa se legăneau prietenii mei curajoși:



Iar puștii de astăzi sufletul și-l clădesc cu Delia sau Rimes:



Sau cu Macanache:



Și asta am învățat. Contează sufletul. Nu contează ce asculți. Hai să fim sănătoși și omenoși! Trăiască Marinele!



NU UITAȚI, astăzi ora 20 pe Facebook HOTNEWS BusinessSHOW 3: Bicicleta cu Andrei Botescu și Alexandru Manda Episodul întâi





Episodul al doilea